Zilele astea se împlinește o lună de când am avut poate cel mai nefericit moment din viața mea de șofer de până acum și sper să nu îl mai repet niciodată.
Pe scurt, venind de la Borsec unde am petrecut sărbătorile pascale, pe drumul de întoarcere am prins o vreme teribilă, cu soare canicular urmată de ploi torențiale, acele ruperi de nori când efectiv nu mai vezi să înaintezi cu mașina și totul pe drumul extraordinar de frumos dar și greu de la Cheia (Brașov). Ploile au afectat atât de tare Sinaia, încât traficul a fost redirecționat pe Vălenii de Munte – Cheia pentru că nu se mai putea intra în stațiunea de pe Valea Prahovei datorită alunecărilor de teren. Deși au fost aceste condiții nasoale de drum, am trecut cu bine de ele iar nefericitul accident s-a produs pe soare și cumva în apropiere de casă. De ce? Din cauza unui cumul de factori care au creat premisele perfecte pentru un eveniment nefericit: carosabil umed, lipsa vizibilității și probabil instinctul românesc de a nu sta în coada unui TIR.
Ce s-a întâmplat mai exact?
După ce am trecut cum spuneam prin ploile torențiale pe serpentinele de pe DN1A, am ajuns în dreptul localității Blejoi în spatele unui TIR care nu pot să spun că mergea încet sau că mă ținea pe loc, însă îmi arunca toată murdăria de pe asfalt pe parbriz. Așa că am luat decizia să îl depășesc, în ceea ce credeam eu că este un drum cu 2 benzi pe sens. În realitate, prima banda era doar o bandă de intrare ce se unea cu cea de-a 2-a bandă.
Crezând că TIR-ul nu vrea să se mute pe prima bandă, am luat proasta decizie să depășesc prin dreapta. În momentul în care am ajuns în dreptul camionului, probabil din cauza unde gropi, acesta s-a înclinat foarte tare şi de pe acoperișul remorcii a căzut pe parbrizul meu o cantitate semnificativă de apă, suficient cât să nu apuc să îmi dau seama la timp că banda avea să se termine și m-am trezit în bordură, din bordură în roțile camionului și apoi din nou în bordură. În momentele imediat următoare, mașina a și intrat într-un derapaj din care s-a redresat din fericire foarte bine, iar singurele pagube au fost cele materiale, respectiv partea stângă a mașinii.
Sperietura însă pot spune că nu a trecut nici acum complet pentru că sentimentele pe care le-am avut în acel moment au fost atât de intense încât m-au făcut să îmi dau seama că este atât de ușor să ajungi într-o astfel de situație. Și aici nu a fost vorba de grăbit, nu a fost vorba de “Cum să stau eu în spatele unui TIR”, ci pur și simplu am vrut să am o vizibilitate mai bună, fără ștergătoare și detergent pe parbriz din 30 în 30 de secunde. Și pentru asta am pus în pericol viața mea și a soției mele.
Chiar dacă e puțin probabil să se mai repete acest șir de evenimente, o astfel de experiență te zguduie un pic și îți reamintește ca oricât de atent ai fi, nu poți lăsa nici măcar un garda jos. Și aici mă refer fix la senzația aia care te împinge să iei o decizie deși nu ai toate datele problemei, deși crezi că ai toate datele problemei dar lași emoția să gândească înaintea ta. Și ajungi sa plătești scump: drumuri la service, zile întregi färǎ maşinǎ pe temperaturi de peste 35 grade, mai mult ca sigur o ratǎ mai mare la CASCO.
Și totuşi toate cele enumerate mai sus parcǎ nici nu conteazǎ când te gândeşti cǎ prețul putea fi muuult mai mare: viața.
